Scot din fântâna sufletului doar durere,
o apă tulbure și plină de nisip,
pe care tot eu o înghit,
până la axfisiere
sau o vomit
când nu mai am putere,
ori când fântâna s-a golit,
sunt suferințe, pe care timpul le-a depus
adânc în suflet, precum clisa
pe albia unui pârâu,
cu tot cu lacrimile care-au curs
din plâns, pe care n-am putut
să le mai țin în frâu,
sau numai am visat
această sete,
iar tot ce-am îndurat
e numai umbra
închipuirilor, lăsată pe perete,
din care vis, nici până azi
nu m-am sculat